Parcurile de copii, una din multele oglinzi în care se vede bine de tot societatea în care trăim. Este un subiect hot şi ultra sensibil la atingere fiindcă ieşim cu Pisi de două ori pe zi în vastele playgrounduri şi n-avem timp să ne revenim şi să ne dezâncingem de la o ieşire la alta. Sunt cu siguranţă persoane, (respectabile de altfel) care se vor repezi să incrimineze din start această « sensibilitate exagerată » a unora ca noi confundând-o cu vreo fandoseală, ori preocupare fără temei. Din păcate, o natură în nearmonie cu ea însăşi ar putea găsi acestor puncte de vedere multe critici severe, din motive lesne de înţeles.
Rulăm cel puţin câte trei parcuri pe zi. Lumea căreia îi pasă de comfortul şi psihicul copiilor evită Parcul Nazi în momentele în care soseşte la joacă cuplul frate-soră (patru şi respectiv doi ani), care oferă cel mai trist şi nereuşit spectacol: Bonnie şi Clyde smulg jucăriile din mâna copiilor, îi împing şi-i dau jos cu forţa din leagăn, le trag pumni şi picioare celor care vor să urce pe tobogan, doamne fereşte să împartă vreo jucărie cu cineva, iar când se aud plânsete sau râsete isterice de ţi se face părul măciucă, guess what, ei sunt. Am observat recent că din ce în ce mai mulţi părinţi se plâng unii altora de cât de stresant e acest cuplu, deci nu mi s-a părut mie când am văzut-o pe Bonnie articulând o fetiţă de două ori mai mare cu un picior măiestrit direct în buză sau pe Clyde care cu ultimile puteri, după rafale violente de plâns isteric îşi trimitea mama la origini. Mama este de etnie, iar dacă părinţii copiilor-victimă i se adresează la modul cel mai serios cu privire la rezultate dezastruoase ca urmare a interacţionării, zâmbeşte superior, trage din ţigară şi pleacă pe bancă la prietena al cărui copil e abuzat mai departe de acelaşi Clyde. Soţul mamei de etnie este un munte de indiferenţă, cu o obezitate abdominală mai obraznică decât fiica. A ripostat acum două zile unei doamne care avea grija de un baby boy (de aprox trei ani) că dacă nu încetează cu tonu’ ăsta îi mută gura la spate. Vorba aceea: superb sau ce? Aşa că dacă Bonnie şi Clyde sunt în acţiune este clarissim că ocolim Parc Nazi.
Ajungem în Parcul nr. 2. Aici este împărăţia celor care se bucură de fiecare oligominerală şi acid gras din compoziţia seminţelor de floarea soarelui şi/sau dovleac. Bunică, pensionară, mamă de doi copii, adolescenţi hormonali, toţi vorbesc în acelaşi ritm cu scuipatul de coji pe jos. Mai mult cred că se-nţeleg din priviri, dar ce mai contează când îţi asiguri necesarul de vitalitate cu aceste minuni ale naturii, ieftine, prăjite şi sărate. Băncile sunt pline ochi în general de persoane care nu au copii sau nepoţi la joacă, dar acasă probabil că e nasol şi plictiseală mare. Printre atâtea varice, tromboze, cârje, găuri în gură şi proteze dentare, greu găsesc loc să-mi pun măcar plăsoiu cu scutece şi haine de rezervă, apă, fructe şi trei tone de jucării. Locul meu e pe bordura gropii de nisip, de unde într-adevăr pot s-o supraveghez pe Pisi mult mai eficient. Îmi aduc aminte o zi fericită când am prins o bancă liberă în Nazi, până am ajuns la groapa de nisip, Bonnie i-a executat Amirei patru lopăţici de nisip în cap uite-aşa…deci o fi cu schepsis.
În cazul în care e-nghesuială mare în Parcul 2, trecem la Parcurile de Rezervă. Parcul de Rezervă I este parcul în care se adună toţi adolescenţii din zonă. Spirit tânăr, fremătător, sânge fierbinte şi reflexe rapide, călăresc cu nesaţ leagănele şi balansoarele as if there's no tomorrow. Se exprimă cum altfel decât foarte zgomotos, din beep în beep, de-abia ajung să pun cap la cap de-o frază. E perfect normal, nu-mi bat capul cu segmentul ăsta de populaţie, aş vrea doar ca respectivii să-şi desăvârşească procesele de cunoaştere de sine altundeva şi Amira să nu prindă ritmul ăsta al frazei, azi un beep, mâine altul…
Ultima noastră scăpare este Parcul de Rezervă II. Dacă în ultimile parcuri mi-a fost câteodată mai uşor să mă descurc cu personajele colective, aici e foarte delicat. Aici lupt corp la corp cu două surori şi un frate. Cinci, şase, respectiv şapte ani. Ne-au îndrăgit atât de tare, încât cum ne punem pe bancă (slavă cerului, aici băncile sunt libere) ne trezim percheziţionate, cu coafura modificată, fără accesorii, cu câte o fetiţă pe genunchi. «Uite ce cordeluţă faină are Amiraaaaaa, pot să văd şi eu cum îmi stă, da' nu ţi-o mai dau când pleci…. De unde are ochelarii ăştia de soare?? oare mie-mi sunt buni, ce zici? Ce jucării mai ai în plasă?? Uite ce mingiuţă, woww cât sare de muuuuult, şopârla asta de unde ai cumpărat-o??? Asta se-ntâmplă în primele minute, nici nu-mi trag bine suflarea de pe drumul de-acasă că mă trezesc că trebuie să-mi recuperez toată recuzita, ba şi pe Amira câteodată, luată-n mare trombă să participe la nu-ş ce jocuri. Fetiţele mestecă gumă şi mănâncă multe lolly-pops, au dinţişorii din faţă tociţi şi părul neîngrijit. Au puţine jucării dar veşnic se joacă de-a mâncarea. Ultima oară când le-am văzut erau arse pe spate de la o ieşire la iarbă verde de m-a durut retina tot timpul cât am stat acolo. A trebuit să fiu mai fermă, dar se pare că atitudinea asta îi face să aibă mare încredere în mine, la plecare am primit nişte flori rupte dintr-o grădinuţa şi mulţi pupici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu