Use your illusions II

Parcurile de copii, una din multele oglinzi în care se vede bine de tot societatea în care trăim. Este un subiect hot şi ultra sensibil la atingere fiindcă ieşim cu Pisi de două ori pe zi în vastele playgrounduri şi n-avem timp să ne revenim şi să ne dezâncingem de la o ieşire la alta. Sunt cu siguranţă persoane, (respectabile de altfel) care se vor repezi să incrimineze din start această « sensibilitate exagerată » a unora ca noi confundând-o cu vreo fandoseală, ori preocupare fără temei. Din păcate, o natură în nearmonie cu ea însăşi ar putea găsi acestor puncte de vedere multe critici severe, din motive lesne de înţeles.

Rulăm cel puţin câte trei parcuri pe zi. Lumea căreia îi pasă de comfortul şi psihicul copiilor evită Parcul Nazi în momentele în care soseşte la joacă cuplul frate-soră (patru şi respectiv doi ani), care oferă cel mai trist şi nereuşit spectacol: Bonnie şi Clyde smulg jucăriile din mâna copiilor, îi împing şi-i dau jos cu forţa din leagăn, le trag pumni şi picioare celor care vor să urce pe tobogan, doamne fereşte să împartă vreo jucărie cu cineva, iar când se aud plânsete sau râsete isterice de ţi se face părul măciucă, guess what, ei sunt. Am observat recent că din ce în ce mai mulţi părinţi se plâng unii altora de cât de stresant e acest cuplu, deci nu mi s-a părut mie când am văzut-o pe Bonnie articulând o fetiţă de două ori mai mare cu un picior măiestrit direct în buză sau pe Clyde care cu ultimile puteri, după rafale violente de plâns isteric îşi trimitea mama la origini. Mama este de etnie, iar dacă părinţii copiilor-victimă i se adresează la modul cel mai serios cu privire la rezultate dezastruoase ca urmare a interacţionării, zâmbeşte superior, trage din ţigară şi pleacă pe bancă la prietena al cărui copil e abuzat mai departe de acelaşi Clyde. Soţul mamei de etnie este un munte de indiferenţă, cu o obezitate abdominală mai obraznică decât fiica. A ripostat acum două zile unei doamne care avea grija de un baby boy (de aprox trei ani) că dacă nu încetează cu tonu’ ăsta îi mută gura la spate. Vorba aceea: superb sau ce? Aşa că dacă Bonnie şi Clyde sunt în acţiune este clarissim că ocolim Parc Nazi.

Ajungem în Parcul nr. 2. Aici este împărăţia celor care se bucură de fiecare oligominerală şi acid gras din compoziţia seminţelor de floarea soarelui şi/sau dovleac. Bunică, pensionară, mamă de doi copii, adolescenţi hormonali, toţi vorbesc în acelaşi ritm cu scuipatul de coji pe jos. Mai mult cred că se-nţeleg din priviri, dar ce mai contează când îţi asiguri necesarul de vitalitate cu aceste minuni ale naturii, ieftine, prăjite şi sărate. Băncile sunt pline ochi în general de persoane care nu au copii sau nepoţi la joacă, dar acasă probabil că e nasol şi plictiseală mare. Printre atâtea varice, tromboze, cârje, găuri în gură şi proteze dentare, greu  găsesc loc să-mi pun măcar plăsoiu cu scutece şi haine de rezervă, apă, fructe şi trei tone de jucării. Locul meu e pe bordura gropii de nisip, de unde într-adevăr pot s-o supraveghez pe Pisi mult mai eficient. Îmi aduc aminte o zi fericită când am prins o bancă liberă în Nazi, până am ajuns la groapa de nisip, Bonnie i-a executat Amirei patru lopăţici de nisip în cap uite-aşa…deci o fi cu schepsis.

În cazul în care e-nghesuială mare în Parcul 2, trecem la Parcurile de Rezervă. Parcul de Rezervă I este parcul în care se adună toţi adolescenţii din zonă. Spirit tânăr, fremătător, sânge fierbinte şi reflexe rapide, călăresc cu nesaţ leagănele şi balansoarele as if there's no tomorrow. Se exprimă cum altfel decât foarte zgomotos, din beep în beep, de-abia ajung să pun cap la cap de-o frază. E perfect normal, nu-mi bat capul cu segmentul ăsta de populaţie, aş vrea doar ca respectivii să-şi desăvârşească procesele de cunoaştere de sine altundeva şi Amira să nu prindă ritmul ăsta al frazei, azi un beep, mâine altul…

Ultima noastră scăpare este Parcul de Rezervă II. Dacă în ultimile parcuri mi-a fost câteodată mai uşor să mă descurc cu personajele colective, aici e foarte delicat. Aici lupt corp la corp cu două surori şi un frate. Cinci, şase, respectiv şapte ani. Ne-au îndrăgit atât de tare, încât cum ne punem pe bancă (slavă cerului, aici băncile sunt libere) ne trezim percheziţionate, cu coafura modificată, fără accesorii, cu câte o fetiţă pe genunchi. «Uite ce cordeluţă faină are Amiraaaaaa, pot să văd şi eu cum îmi stă, da' nu ţi-o mai dau când pleci…. De unde are ochelarii ăştia de soare?? oare mie-mi sunt buni, ce zici? Ce jucării mai ai în plasă?? Uite ce mingiuţă, woww cât sare de muuuuult, şopârla asta de unde ai cumpărat-o??? Asta se-ntâmplă în primele minute, nici nu-mi trag bine suflarea de pe drumul de-acasă că mă trezesc că trebuie să-mi recuperez toată recuzita, ba şi pe Amira câteodată, luată-n mare trombă să participe la nu-ş ce jocuri. Fetiţele mestecă gumă şi mănâncă multe lolly-pops, au dinţişorii din faţă tociţi şi părul neîngrijit. Au puţine jucării dar veşnic se joacă de-a mâncarea. Ultima oară când le-am văzut erau arse pe spate de la o ieşire la iarbă verde de m-a durut retina tot timpul cât am stat acolo. A trebuit să fiu mai fermă, dar se pare că atitudinea asta îi face să aibă mare încredere în mine, la plecare am primit nişte flori rupte dintr-o grădinuţa şi mulţi pupici.

Durerile de cap (II)

Migrena

"În cazul migrenei (hemicranie) este vorba de o durere de cap cu aspect de criză, manifestată în majoritatea cazurilor pe o jumătate de cap, putând fi acompaniată de tulburări de vedere (hipersensibilitate la lumină), ca şi de tulburări intestinale şi stomacale. Această criză, care durează în mod obişnuit mai multe ore, este încadrată într-o dispoziţie depresivă şi iritabilă. În punctul culminant al crizei de migrenă există dorinţa arzătoare de a fi singur şi de a se retrage într-o cameră întunecată sau în pat". (Bräutigam). În contrast cu durerea de cap declanşată de stările tensionale, în cazul migrenei se mai ajunge, după spasmele introductive, la o extindere puternică a vaselor sanguine cerebrale. Cuvântul grecesc pentru migrenă, Hemikranie (kranion = craniu), înseamnă literalmente afectarea unei jumătăţi de cap şi ne indică foarte direct unilateralitatea gândirii, pe care o găsim într-o formă foarte asemănătoare la pacienţii bolnavi de migrenă, ca şi la cei cu dureri de cap datorate stărilor tensionale.

Toate cele spuse în acest context îşi menţin valabilitatea şi în cazul migrenei, fiind totuşi modificate într-un punct esenţial. Căci pe când pacientul cu dureri de cap datorate stărilor tensionale încearcă să-şi separe capul de trup, pacientul cu migrene îşi deplasează o temă corporală în cap, încercând să o trăiască acolo.  Această temă este sexualitatea. Migrena este întotdeauna o sexualitate deplasată în cap. Capul îşi schimbă funcţiunea, devenind abdomen. Această deplasare nu este chiar absurdă, deoarece domeniul genital şi capul se află într-o relaţie analogă. Ele reprezintă cele două părţi ale corpului care adăpostesc toate deschiderile corporale ale omului.

Deschiderile corporale joacă în sexualitate un rol supraordonator (iubire = acceptarea pătrunderii înăuntru – aceasta se poate împlini la nivel corporal numai acolo unde corpul se poate deschide!). Vorba din popor a asociat dintotdeauna gura femeii cu vaginul ei (de exemplu buzele uscate!) şi nasul bărbatului cu penisul său, încercând să tragă concluzii dintr-unele, asupra celorlalte. Şi în cazul sexului oral devine extrem de limpede legătura şi "interşanjabilitatea" dintre partea de jos a trupului şi cap. Partea de jos a trupului şi capul sunt polarităţi, iar dincolo de caracterul lor opus se află aspectul lor comun – aşa cum este sus, este şi jos. Cât de des este implicat capul ca înlocuitor pentru partea de jos a trupului, se vede limpede din înroşiri. În situaţiile penibile, care au aproape întotdeauna în fundal un carcacter mai mult sau mai puţin sexual sângele ţâşneşte în cap, făcându-l să se înroşească. În acest caz se împlineşte la polul superior ceea ce ar trebui de fapt să se petreacă la cel inferior, căci în cazul excitaţiei sexuale sângele se revarsă în mod normal în sfera genitală, umplând organele sexuale, care devin roşii. Aceeaşi deplasare a domeniului genital în cap se regăseşte în cazul impotenţei. Cu cât un bărbat trăieşte mai mult cu gândurile sale în capul său în timpul actului sexual, cu atât mai sigur îi va lipsi potenţa din partea de jos a trupului, ceea ce are consecinţe fatale. Aceeaşi deplasare o realizează oamenii nesatisfăcuţi din punct de vedere sexual, care folosesc mâncarea ca înlocuitor. Mulţi încearcă să-şi astâmpere foamea de iubire prin gură – şi nu se satură niciodată. Toate aceste indicaţii ar trebui să fie suficiente pentru a ne face conştienţi de analogia existentă între partea de jos a trupului şi cap. Pacientul cu migrene (de cele mai multe ori este vorba de paciente) are întotdeauna probleme cu sexualitatea.

Atunci când cuiva îi este teamă, el sau ea poate să tremure de frică sau să lovească sălbatic în jurul său – amândouă aspectele constituie expresia slăbiciunii. Astfel, între pacienţii cu migrenă găsim atât oameni care şi-au exclus total sexualitateadin sfera vieţii lor („...cu aşa ceva eu nu am nimic de a face”) cât şi dintre aceia care încearcă să-şi expună la vedere raportul lor atât de „liber” cu sexualitatea. Amândouă cazurile au comun faptul că oamenii au o problemă cu sexualitatea. Dacă omul nu recunoaşte această problemă – fie datorită faptului că el oricum nu are nimic de a face cu sexul, fie datorită faptului că el nu are nicio problemă cu sexul, după cum poate vedea oricine – atunci problema se deplasează la cap şi se manifestă ca migrenă. În acest caz problema se poate prelucra numai la un nivel superior.

Criza de migrenă este un orgasm care se realizează în cap. Procesul desfăşurat este identic, numai locul în care se manifestă este deplasat. Aşa cum în cazul excitatiei sexuale sângele se revarsă în domeniul sexual, iar în punctul culminant tensiunea trece în deconectare, tot aşa se-ntâmplă şi la migrenă: sângele se revarsă înspre cap, ia naştere un sentiment de presiune, tensiunea se amplifică, pentru ca ulterior să treacă în faza de deconectare (dilataţia vaselor sangvine). Orice stimul poate declanşa o criză de migrenă: lumina, zgomotul, curentul, vremea, agitaţia, etc. O trăsătură caracteristică a migrenei este şi faptul că după criză bolnavul se bucură un timp de sentimentul de a se simţi bine.  În momentul culminant al crizei, pacientul ar dori să se afle într-o cameră întunecată şi în pat – însă singur.

Toate acestea ne arată că tematica sexuală, ca şi frica, trebuie prelucrate împreună cu o altă persoană, la nivel adecvat. Încă din anul 1934, E. Gutheil descria într-o revistă psihanalitică un bolnav ale cărui crize de migrenă surveneau după orgasmul sexual. Uneori pacientul avea chiar mai multe orgasme, înainte să intervină deconectarea şi să se-ncheie criza. În consideraţiile noastre se integrează şi observaţia că printre fenomenele însoţitoare ale pacienţilor cu migrenă, pe primul loc se află tulburările de digestie şi constipaţia. Omul nu vrea să vadă conţinuturile sale inconştiente şi de aceea, se retrage în partea de sus, în gândirea conştientă – până îi vuieşte capul. Partenerii legaţi prin căsnicie folosesc motivul migrenei (cu care desemnează adesea şi o durere obişnuită de cap) pentru a evita contactul sexual.

Dacă rezumăm aceste lucruri, găsim la pacientul cu migrene conflictul dintre instinct şi gândire, dintre partea de jos şi partea de sus, dintre abdomen şi cap, care duce la încercarea de folosire a capului cu nivel de deplasare şi loc de exersare pentru a rezolva acolo problemele care se pot exprima şi soluţiona doar la un cu totul alt nivel (corp, sex, agresiune). Deja Freud desemna gândirea ca fiind manevrare de proble. Gândirea îi apare omului ca fiind mai puţin periculoasă decât acţiunea. Însă gândirea nu trebuie să înlocuiască acţiunea, ci ele trebuie să se sprijine reciproc. Omul a primit un corp pentru a a se putea realiza cu ajutorul acestui instrument (adică să devină real). Numai prin realizare energiile rămân în flux. De aceea nu este întâmplător faptul că unele concepte, cum ar fi a înţelege şi a cuprinde sunt imagini de-a dreptul corporale. Raţiunea şi capacitatea de formare a conceptelor omului îşi au rădăcinile în folosirea mâinilor, picioarelor, aşadar a corpului. Dacă se separă aceste legături, se ajunge la o blocare tot mai consistentă a energiei, ceea ce se va manifesta prin diferite grupe de simptome ca maladie. Următoarea privire de ansamblu poate să limpezească aceste lucruri:

Trepte de escaladare a energiei blocate:

1.    Dacă activitatea (sex, agresivitate) este blocată în gândire, se ajunge la dureri de cap.

2.     Dacă activitatea este blocată la nivel vegetativ, adică la nivelul funcţiilor corporale, se ajunge la hipertensiune   şi la simptomul distoniei vegetative.

3.      Dacă activitatea se blochează la nivelul nervilor, se ajunge la tablouri clinice de genul sclerozei multiple.

4.   Dacă activitatea este frânată în zona musculară, găsim tabloul clinic al dereglării sistemului membrelor, ca de exemplu reumatismul şi artrita.

   
Această împărţire în episoade corespunde diferitelor faze ale unei acţiuni împlinite. Fie că este vorba de a da un pumn sau de un act sexual, orice activitate începe în faza de reprezentare (1), în care activitatea este pregătită la nivel cognitiv. Aceasta duce la pregătirea spre nivelul vegetativ (2) a corpului, ca şi la o irigare sanguină amplificată a anumitor organe necesare, la creşterea pulsului, etc. În fine, reprezentarea este transpusă în acţiune cu participarea nervilor (3) prin intermediul muşchilor (4). De fiecare dată când o reprezentare nu este transpusă în faptă, energia va fi blocată cu necesitate într-unul dintre cele patru domenii (gândire – nivel vegetativ – nervi – muşchi), ducând cu timpul la simptomele corespunzătoare.

Pacientul cu migrenă se află la începutul acestei scale – el îşi blochează sexualitatea în domeniul reprezentării. El trebuie să înveţe să-şi vadă problemele acolo unde se află ele, pentru a dirija apoi ceea ce i s-a urcat la cap înspre domeniul de care aparţinea de fapt – adică în partea de jos a corpului. Evoluţia începe întotdeauna din partea de jos, iar drumul în sus este îndelungat şi trudnic – dacă omul merge pe el cu onestitate.

(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)

Durerile de cap (I)

Durerile de cap se cunosc de-abia de câteva secole încoace, în epocile anterioare de cultură ele fiind necunoscute. În special în ţările civilizate, maladia durerilor de cap a crescut foarte mult, încât 20% dintre persoanele declarate sănătoase au recunoscut că suferă de dureri de cap. Statisticile arată că femeile sunt mai frecvent afectate, şi că „straturile sociale superioare” sunt „supra-reprezentate” cu acest simptom. Toate acestea nu reuşesc să ne uimească prea mult dacă încercăm să ne batem puţin capul în legătură cu ce simbolizează acesta. 

Capul prezintă o polaritate absolut limpede faţă de trup. El reprezintă instanţa superioară a instituţiei noastre corporale. Capul reprezintă aşadar cele de sus, aşa cum trupul este expresia celor de jos.

Considerăm capul drept locul în care sunt la ele acasă înţelepciunea, înţelegerea şi gândirea. Cine acţionează fără cap, acţionează iraţional. I se poate suci cuiva capul şi atunci nu se va mai putea conta pe faptul că el va judeca lucrurile la rece. Sentimentele iraţionale cum ar fi iubirea, periclitează desigur, în mod deosebit existenţa capului – majoritatea oamenilor îl pierd cu acest prilej (...şi dacă nu o fac atunci îi cam doare capul!). 
Există în orice caz şi o serie de contemporani foarte încăpăţânaţi care nu se află niciodată în pericolul de a-şi pierde capul, nici chiar atunci când dau cu el de perete. Unii observatori presupun că această inviolabilitate uluitoare ar putea fi explicată prin faptul de a avea o scândură în faţa capului (expresia germană a avea o scândură în faţa capului este sinonimă cu a fi mărginit, prost, bătut în cap) – însă acest lucru nu a fost dovedit în niciun caz din punct de vedere ştiinţific.

Durerea de cap datorată încordării este o durere difuză, subacută, incipientă, în majoritatea cazurilor de tip apăsător, care se poate extinde ore, zile şi săptămâni de-a rândul. Este foarte probabil ca durerea să înceapă datorită unei stări tensionate înalte a vaselor sanguine. În majoritatea cazurilor durerilor de cap datorate tensionării, există sincron o puternică încordare a musculaturii capului, ca şi a muşchilor din zona umerilor, cefei şi a coloanei vertebrale cervicale. Adesea, durerea de cap datorată stării de tensiune apare în situaţiile de viaţă în care omul este supus presiunii împlinirii unor înalte performanţe sau în situaţiile de ascensiune critică ce ameninţă să-l suprasolicite. Este „calea de sus” pe care  se ajunge cu uşurinţă la supra-accentuarea polului superior, al capului. 


În spatele durerii de cap găsim adesea un om cu o mare ambiţie şi pretenţie la perfecţiune, care încearcă să-şi impună voinţa (să treacă cu capul prin zid). Cu mare uşurinţă i se urcă la cap, în asemenea cazuri, ambiţia şi setea de putere, pentru că cel care dă atenţie unilaterală numai domeniului capului, cel care acceptă şi vieţuieşte numai ceea ce este raţional şi conform raţiunii îşi pierde în curând „legătura cu polul inferior” şi cu aceasta rădăcinile, singurele care îi pot da sprijin în viaţă. 
El devine „preponderent cap”, în sensul că pune accentul principal pe acesta. Dar cerinţele vieţii, cu funcţiile sale, în majoritate inconştiente pentru om, sunt, din punct de vedere evolutiv, anterioare capacităţii gândirii raţionale, care a constituit, prin dezvoltarea scoarţei creierului mare, o cucerire relativ târzie a omului.

Omul are două centre: inimă şi creier – simţire şi gândire. Omul timpului nostru şi a perioadei noastre de cultură a dezvoltat într-o măsură deosebită forţele creierului, aflându-se de aceea în pericolul de a-şi neglija cel de-al doilea centru – inima. Însă faptul de a desconsidera imediat gândirea, raţiunea şi capul nu constituie în niciun caz o soluţie. Niciuna dintre cele două nu este mai bună sau mai rea. Omul nu trebuie să se hotărască pentru una în dauna şi împotriva celeilalte – ci el trebuie să se străduiască să menţină echilibrul între ele.

Cei care pun accentul preponderent pe partea de jos a corpului sunt la fel de nesănătoşi ca şi cei care pun accentul preponderent pe cap, însă etapa noastră de cultură a solicitat şi a dezvoltat atât de puternic polul capului, încât majoritatea oamenilor au mai degrabă un deficit în ceea ce priveşte polul inferior.

La aceasta se adaugă o altă întrebare ca problemă: în ce scop ne punem în joc capacitatea raţională? În majoritatea cazurilor ne implicăm funcţiile gândirii noastre raţionale pentru protecţia eu-lui nostru. Prin modelul de gândire cauzal încercăm să ne asigurăm tot mai mult împotriva destinului nostru, pentru a ne exercita dominanţa egoului. O asemenea întreprindere este condamnată întotdeauna să eşueze în final. Ea duce, în cel mai bun caz, la confuzii, ca turnul din Babel. 
Capului nu-i este îngăduit să devină autonom şi să încerce să-şi parcurgă calea fără trup, fără inimă. Dacă gândirea se separă de partea de jos, ea se desprinde de rădăcinile sale. Gândirea funcţională ştiinţifică este un exemplu de gândire lipsită de rădăcini – căci acesteia îi lipseşte legătura cu temelia primordială – acel religo, religia. Omul care-şi urmează numai capul se caţără la înălţimi ameţitoare, fără să fie ancorat în cele de jos, şi atunci să nu-i fie de mirare că îi vâjâie capul. Capul dă alarma.

Dintre toate organele corpului, capul reacţionează cel mai repede cu durere. În toate celelalte organe trebuie să se desfăşoare mai întâi modificări profunde înainte de a lua naştere durerea. Capul este avertizatorul nostru cel mai sensibil. Durerea sa ne arată că gândirea noastră este incorectă, că ne implicăm incorect, că urmărim ţeluri discutabile. El dă alarma atunci când ne zdrobim capul cu reflecţii nerodnice, după tot soiul de certitudini imaginare, care de fapt, nu există. De fapt, în cadrul formei sale materiale de existenţă, omul nu poate asigura nimic – şi cu orice încercare pe care o întreprinde în acest sens nu devine în realitate decât ridicol.

Omul îşi bate mereu capul pentru lucruri absolut neimportante. Tensiunea se eliberează prin deconectare, însă aceasta nu este decât o altă formă de desprindere, o altă formă a lui „a da drumul”. Atunci când capul dă alarma prin durere, este momentul să ne desprindem de propria îngustime de vederi a lui „eu vreau”, de orice ambiţie care ne împinge în sus, şi de orice fixism. Atunci este timpul cel mai potrivit să ne dirijăm privirile în jos, înspre rădăcinile noastre. Nu sunt ajutaţi cu nimic cei care trec ani de-a rândul peste această alarmă avertizatoare prin pastile împotriva durerilor de cap, pentru că ei vor plăti cu capul.

(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)

Din acelaşi capitol „Durerile de cap”, urmează partea a IIa,  „Migrena”. 

Front row: Echilibrul sufletesc

Putem vedea cum fiecare tip de boală de care putem suferi ne va îndruma spre descoperirea defectului aflat în spatele afecţiunii noastre.

Mândria, corespondentul aroganţei şi rigidității minţii, va da naştere acelor boli care produc rigiditate şi înţepeneală a corpului. Durerea este rezultatul cruzimii prin care bolnavul învaţă prin suferinţă personală să nu o provoace altora nici din punct de vedere fizic, nici psihic.

Pedepsele urii sunt singurătatea, caracterul violent şi nestăpânit, crize de nervi şi stări de isterie.

Bolile introspecţiei – nevroza, neuranestia şi stările similare – care deposedează viaţa de atâta bucurie sunt cauzate de dragostea de sine excesivă.

Ignoranţa şi lipsa de înţelepciune atrag după ele în afară de dificultăţi specifice în viaţa cotidiană, miopie şi slăbirea vederii şi auzului, dacă stăruim în refuzul de a vedea adevărul, atunci când ni se oferă ocazia.

Instabilitatea minţii trebuie să conducă la aceeaşi însuşire în corp, însoţită de diferitele tulburări care afectează mişcarea şi coordonarea.

Rezultatul lăcomiei şi al dominaţiei exercitate asupra altora sunt boli care fac din suferind un sclav al propriului corp, ale cărui dorinţe şi ambiţii sunt înfrânate de boală.

Nu este întâmplător atunci când ne este afectată o anumită parte a corpului, ci este în acord cu legea cauzei şi a efectului, lucru care ne va fi de ajutor. De exemplu inima, izvorul vieţii şi de aici, al dragostei, este atacată în special când partea responsabilă de dragostea faţă de umanitate nu este dezvoltată sau este folosită greşit.

O mână afectată denotă eşecul sau greşeala în acţiune.

Creierul, fiind centrul de control, dacă este afectat, indică lipsa de control în personalitate.

Efectele sunt după cum stabileşte legea firii. Suntem cu toţii gata să admitem numeroasele efecte ce pot decurge dintr-un temperament violent, din şocul provocat de veştile rele neaşteptate; dacă aceste chestiuni comune pot afecta corpul, cu atât mai grav şi mai înrădăcinat trebuie să fie un conlict prelungit între suflet şi corp. Să ne mirăm că efectul va da naştere unor astfel de maladii cum sunt cele aflate astăzi printre noi?

Dar, cu toate acestea, nu există motiv de disperare. Prevenirea şi vindecarea bolilor poate fi făcută prin descoperirea răului din interiorul nostru, eradicând acest defect prin dezvoltarea perseverentă a însuşirii care îl va distruge; nu luptând împotriva răului, ci aducând un asemenea potop de însuşiri opuse, încât răul va fi spulberat din naturile noastre.

(Edward Bach, Terapia prin flori)

Use your illusions I

O iubim pe Amira Carolina de ne sar ochii din cap de dragoste, fără vreo exagerare sau apartenenţă la vreo sectă de iubire obligatorie. Ne topim când o surpindem gesticulând şi comentând în felul ei minunat  şi-mi vine firesc şi naturel să povestesc despre ea la orice oră din zi şi din noapte. 

Dintre mulţii copii printre care ne aflăm cel puţin de două ori pe zi, nu pot să n-o remarc cât e de cocheţică şi graţioasă în gesturi, ce privire gingaşă şi curată are, cum nu ştie şi nu-nţelege apucăturile mitocane, urletele şi bruiajele de orice natură. 

Nu ştiu cum e la alţii, dar la noi în familie nu vorbesc trei generaţii de oameni în acelaşi timp, nu se ţipă, nu se-njură ca-n pădure, nu există televizorul ca fundal sonor, dar nici nu se vorbeşte în şoaptă sau se comportă ca într-un magazin de porţelanuri. E drept că în cartier se taie gardul viu cu drujba şi că it's a must să se schimbe termopane în zi de sărbătoare sau week-end, dar partea asta n-o s-o putem schimba singuri .

În Parcurile Nazi ne întâmpină în ultimul timp o majoritate de copii foarte agresivi, care smulg cu cea mai pură proastă creştere jucăriile din mâna altor copii, răcnesc, aruncă nisip cu pumnii şi-şi sparg buzele pe tobogan, iar părinţii semi-absenţi se prefac interesaţi de studiul copacului din direcţia opusă. Imaginea e de pe platourile de actiune cu roboţi din viitor, iar coloana sonoră îşi bate joc cum vrea ea de urechile oamenilor care au mai rămas întregi la cap. Unde venim să ascultăm cipciripele şi foşnetul frunzelor, îmi dau seama că devin un pachet de nervi şi nici n-au trecut bine treizeci de minute.  

Amira nu vrea complicaţii şi predă anticipat în nisip orice jucărie oricărui copil care nu-şi ascunde intenţiile de a pune mâna pe ce e al altuia, sub ochii mândrii ai unor părinţi neandertalieni sau ai unor bunici înţepeniţi de obezitate, artitrită sau senilitate. Mă trezesc subit nevoită să am grijă - cu un consum nervos semnificativ - de vreo doi trei copii care se-nfig dintr-o mare de jucării exact în ale Amirei, asta fiindcă mamele dânşilor (dacă se deranjează să vină personal) tocmai şi-au aprins o ţigară şi stau la depărtare, fiindcă nu-i aşa, nu-i frumos să-i sufli unui copil de nici doi ani fumu-n nas. Unii supraveghetori de copii, încercaţi totuşi de o urmă de bun-simţ  îi oferă Amirei un pufulete cu ulei hidrogenat şi puţină sare cianurată sau de ce nu, un pişcot de şampanie tras prin zahăr alb. Pe mine în schimb mă ia de jos un sentiment de cropuit copilu din cadru şi de ieşit din filmul ăsta cu buget redus rău de tot. 

Din păcate numărul copiilor foarte drăguţi şi bine-crescuţi  nu reuşeşte să contrabalanseze situaţia. Se-ntâmplă rar şi tocmai de asta e şi atât de plăcut să mai descoperim copii fericiţi de care se vede foarte clar cât de mult s-au ocupat părinţii. Când spun "părinţii" nu mă refer la bunici depăşiţi, bone şi grădiniţe sterile, pentru că nimic pe lumea asta nu s-a dovedit încă mai natural decât mama şi tata, în special în primii doi-trei ani de viaţă. Sigur, facem şi compromisuri că nu mai trăim în grădina Edenului din păcate, dar să facem noi cei mari şi puternici, nu cei mici şi vulnerabili. Altfel, avem muntele de multele cazuri de copii isterici şi excitaţi nervos, prost hrăniţi, veşnic bolnavi, rapaci de atenţie şi afecţiune. Pentru ce pregătim pe aceşti copii şi de ce îi grăbim să devină toţi luptători profesionişti de la un an? 

Scoşi din ritmul de consumatori  dependenţi şi  manipulaţi, părinţii confuzi şi hărţuiţi (sau pur şi simplu comozi) ajung să considere doi-trei ani de îngrijire constantă (firească de altfel) a copilului o corvoadă. 

                            

Take me home to the Paradise City where the grass is green and the kids are pretty, I want you please take me hoooomeeeee, yeahhhh.....

Vorbe grele

Nu mai putem de dragul Amirei. Încearcă exprimarea-n fraze și-i ies cele mai dulci vorbulițe. E irezistibilă cum ne imită și cum construiește firul logic în mintea ei cristalină.

Zilele trecute am fost în Parcul Botanic. După ce ne-am făcut pofta, dăm să ieșim să mergem acasă. La poartă un tânăr homeless sumar îmbrăcat stătea rezemat de gard și se legăna în ritmul muzicii lui interioare încercând să suplinească ceea ce o mamă cândva trebuia să-i furnizeze din plin.

Amira cu ochii cât cepele. Stă ce stă, cu privirea indiscret de pironită și ne forțează și pe noi să rămânem pe loc și să găsim totuși o explicație, muți și fără replică de parcă am fi văzut nu-ș ce freak. Când îmi scormoneam o explicație corectă din punct de vedere politic, cetățenesc și medical, Amira ne scoate din încurcătură și sintetizează momentul astfel:

- Domnul face gimnastica! (domnul aţe imnastica)

Cine ar putea să găsească vreun flaw la punerea asta în frază? Diplomație și grijă pentru sentimentele oamenilor, that's what I do :)

Slăbind prin „recondiţionare psihică” sau „hetero-sugestie”

Da, e posibil să slăbim prin sugestie şi de asemenea prin auto-sugestie. Prin repetarea neîncetată a cuvintelor „mă îngraş, am celulită” luăm în greutate din cauza anxietăţii.

Tensiunea nervoasă care blochează emonctorii împiedică funcţiile eliminatoare să-şi ducă la bun sfârşit rolul de a respinge în afara organismului toxinele şi deşeurile. Acestea se acumulează în lichidele organice (limfa, mediul propice pentru dezvoltarea ţesuturilor neoforme, mai precis celulita).

Relaxarea, intitulată de Marcel Rouet „psiho-somatică”, este o tehnică la alegere pentru a slăbi, curăţând elementul sangvin şi limfatic, mai exact ameliorând starea de sănătate. Are de asemenea ca efect normalizarea comportamentului alimentar. Participă la acţiunea subconştientă dar şi la asocierea cu o conştientizare comportamentală care va permite pierderea de kilograme în timp şi mai scurt.

Enervarea şi nerăbdarea dau naştere tensiunii nervoase. Această tensiune se revarsă asupra tuturor acţiunilor, asupra comportamentului, de unde rezultă dezvoltarea unei oarecare agresivităţi şi unui inconfort moral manifestându-se printr-un sentiment de vinovăţie şi de neîmplinire dăunătoare sănătăţii, implicit siluetei. Pentru a utiliza un termen actual „nu vă simţiţi bine în pielea dumneavoastră”. Primul lucru de făcut în această situaţie este acceptarea realităţii şi în acest fel anxietatea este redusă.

Este necesar să ne fixăm un scop: acela de a deveni ceea ce dorim să fim. Aceasta implică stabilirea greutăţii la care ar fi înţelept să ajungem, modificarea comportamentului, adaptarea la o cură de recondiţionare psihofagică.

Conştientizarea propriului comportament

În general, femeia care se îngraşă din cauza tensiunii nervoase este tensionată interior. În funcţie de temperament, acest lucru se explică în două moduri diferite:

 Pe de-o parte pletorica temperamentului limfatic „enervarea interioară”, sub o aparenţă calmă şi pe cealaltă parte femeia cu temperament sangvin sau biliar care îşi manifestă agitaţia.

Dacă vă recunoaşteţi în această descriere încercaţi să vă relaxaţi luând în considerare starea dumneavoastră comportamentală, după care, prin modificarea temperamentului vă veţi domina impulsurile.

Se pare că există o contradicţie între reducerea activităţii comportamentale cu scopul de a obţine o relaxare a nervilor şi interesul pentru stimularea metabolismului pentru a putea creşte combustia fizică necesară consumului unui număr mai mare de calorii.

De fapt, nu există nicio incompatibilitate între aceste două atitudini, ci doar complementaritate. Ceea ce precipită ciclul infernal „nervozitate-anxietate-nervozitate” nu este o activitate elaborată şi ordonată, ci din contră: agitaţia dezordonată şi sterilă.

Iată de ce în paralel cu învăţarea relaxării neuro-musculare educăm femeia care doreşte să slăbească să fie conştientă de temperamentul ei, să nu se lase dominată de stările sufleteşti sau circumstanţele adverse. Astfel ea beneficiază de o dublă disciplină, care, în final îi va aduce linişte şi împăcare.

Pe de-o parte, igiena mentală responsabilă de accentuarea acestei educaţii îi aduce calmul interior care va destinde nervii, iar pe de altă parte această stăpânire îi aduce puterea controlului atitudinilor şi gesturilor proprii care se vor armoniza, devenind mai relaxate şi mai măsurate.

Pe plan moral, această victorie ameliorează capacităţile de atenţie şi de concentrare, creează o modalitate de a alunga ideile depresive în profitul imaginilor euforice şi tonice. Pe plan fizic, activitatea dezordonată şi haotică e succedată de o întrebuinţare a timpului lucidă şi coerentă, o activitate zilnică sportivă benefică relaxării, un consum fizic progresiv intensificat în care nu intră în joc nici cea mai mică urmă de solicitare nervoasă. Acest comportament va fi în scurt timp extrapolat obiceiurilor alimentare care vor fi ameliorate în raport cu scopul urmarit: pierderea de kilograme.

Să învăţăm să mâncăm mai încet. Îngrăşarea dezvoltă pe bună dreptate sau nu frustrarea sexuală; femeia se crede mai puţin atrăgătoare, dar în loc să diminueze această frustrare, deseori reală, nu face decât să o dezvolte şi mai mult. Sub presiunea sentimentului de neîmplinire, ea „compensează” mâncând mai mult şi mai repede.

Nu vă lăsaţi dusă în această direcţie nefericită. Este de ajuns să conştientizaţi mecanismul pentru a vă putea pune pe roate.

Iată câteva sfaturi care vă vor fi de folos:

Aşteptaţi cu nerăbdare ora mesei şi felurile dumneavoastră de mâncare preferate?

Senzualitatea dumneavoastră este cea care cere să fie satisfăcută. Îndreptaţi-vă ideile spre alte lucruri de ordin fizic şi transferul va fi realizat.

Dacă nu veţi putea face dragoste în momentul în care doriţi, încercaţi un exerciţiu fizic, la nevoie nu ezitaţi să vă cufundaţi într-o lectură, dorinţele dumneavoastră vor prinde un alt contur...

(După studiile lui Marcel ROUET,

Philippe Dargere,

diplomat al metodei psihofagice)