În nicio altă
epocă nu a existat o cultură care să ignore cu atâta succes fazele dezvoltării
procesului vieții, (implicit și ale bătrâneții), transformând astfel crizele de
maturizare în catastrofe.
Procesul
firesc începe odată cu nașterea, din care facem din păcate o dramă medicală unică. Tot mai
multe nașteri sunt catalogate drept nașteri cu risc și rezolvate cu ajutorul
cezarienei. Asta nu înseamnă altceva decât că începutul vieții devine
din ce în ce mai riscant. Dacă ne gândim la faptul că orice început condensează dezvoltarea ulterioară, acest simbol aruncă o lumină semnificativă
asupra epocii noastre.
Întâmpinăm începutul tot mai problematic al vieții înarmați corespunzător din punct de
vedere moral, dar trecem cu vederea că noi înșine am fost cei care am făcut
totul atât de complicat și periculos.
Un vlăstar relativ tânăr al științei
medicale, ginecologia, a realizat câte ceva în această direcție. A putut
convinge femeile să nască de pildă într-una dintre cele mai nefavorabile
poziții. Toate popoarele
primitive tind în mod natural să producă presiunea necesară nașterii în poziția ghemuit. Se evită astfel ruptura și tăierea perineului. Poziția culcat pe spate are, în afara faptului
de a-i oferi ginecologului un câmp de acțiune vizibil, numai dezavantaje. Cine
nu-și poate imagina acest lucru, ar trebui să încerce o dată să defecheze stând
pe spate.
Chiar și
pentru lucruri simple ca și acesta, va lipsi orice presiune din cauza absenței
contrapresiunii. Olandezii prefera, ce-i drept, aceeași poziție nefavorabilă la
naștere, dar demonstrează că unele lucruri pot merge și altfel: circa 90 la suta dintre copii în Olanda se
nasc acasă, fără aportul vreunui ginecolog. Doar pentru cazurile de urgență există în
rezervă așa-numitele clino-mobile medicale. Sigur că rata mortalității
infantile este în Olanda mai mică decât la noi, care preferăm ân continuare să complicăm
totul de la început.
În acest stil
continuăm și mergem mai departe, la următorul pas de maturizare în procesul
vieții. Dacă o dată cu pubertatea ies la iveală pulsiuni care anunță că omul se
maturizează, societatea hotărăște că nu s-a ajuns nici pe departe acolo, chiar
dacă s-ar fi ajuns de fapt. Fără ritualurile necesare, ne confruntăm neajutorați
cu nevoile de creștere, care se fac tot mai puternic simțite în mod natural. Dacă
pubertatea nu apare și pe plan psihic, maturizarea per total este periclitată,
iar următorul pas necesar desprinderii de casa părintească devine și mai
problematic.
În mod semnificativ am rezervat termenul de
"Rabeneltern" (in germană, literal, "părinții corbi" simbolizează
părinții denaturați) pentru părinții răi, dar corbii își aruncă puii în mod
inteligent din cuib, imediat ce aceștia s-au maturizat pentru a-și duce propria lor viață. Probabil că vom avea nevoie încă de mult timp și de multe studii
științifice, ca să înțelegem înțelepciunea naturală a corbilor. Așa că nu
trebuie să ne mire dacă societatea noastră devine tot mai bătrână și tot mai
puțin adultă.
O armată de
psihoterapeuți trăiește din joaca de-a pubertatea cu oameni care ar fi atins
deja, conform vârstei, criza de la mijlocul vieții. Orice fază nedepășită a
vieții furnizează baza pentru eșuarea următoarei. Orice prelucrare ulterioară e mult mai grea,
fiindcă mediul înconjurător care favorizează dezvoltarea va
fi comprimat doar în intervalul de timp prevăzut natural pentru acest lucru.
În mandala,
criza de la mijlocul vieții se înfățișează ca un punct de cotitură. Mandala
este un simbol comun tuturor culturilor. A mai rămas prezent astăzi în ferestrele, rozetele catdralelor gotice, în
răsărit, servind multor forme drept bază a meditației, lăsând urme în fiecare
cultură. (de văzut în acest sens R. Dahlke, Mandalas der Welt, Munchen, 1985).
Ca arhetip al
drumului de dezvoltare al omului, mandala este legată strâns nu numai de existența
noastră, ci și de cea a acestui univers. Orice atom este o mandala, cu dansul
său energetic în jurul propriului centru, nucleul atomic. Întrucât totul în această creație este
alcătuit din atomi, totul este alcătuit și din mandale. Fiecare celulă este reprodusă după modelul
original al mandalei, odata ce și aici totul se rotește în jurul nucleului
celular din mijloc. Pământul este, de
asemenea, o mandală, căci se rotește mereu în jurul centrului său, în care
acționează și gravitația. Chiar și sistemul solar corespunde unei mandale cu
soarele în centru, în jurul căruia se învârtesc toate planetele. Viața noastră se dezvoltă în
acest model, și niciodată nu se va putea părăsi acest cadru universal.
Viața
omenească începe prin conceperea în
centrul mandalei. Punctul este definit în matematică fără
extindere în spațiu, și prin urmare, imaginabil doar în mod ideal. Prin concepere, noi părăsim infinitul lipsit
de dimensiune și aterizăm în trupul mamei unde încă suntem una cu mama. Această
unitate este părăsită pas cu pas pe drumul din mijlocul către periferia mandalei.
La naștere
copilul este expulzat cu mare presiune și forță în durerile facerii din
paradisul de huzur al aprovizionării de la sine înțelese. Legătura fizică cu mama și cu hrana este
tăiată în momentul îndepărtării cordonului ombilical. Odată cu prima suflare,
cavitatea mare a inimii lui, ventriculul, se separă prin peretele despărțitor în două jumătăți, cei doi plămâni se dezvoltă,
iar respirația face legătura în mod
definitiv polarității cu polii săi
inpirație și expirație. Până la ultima suflare, omul trebuie să respire
neîntrerupt și să plătească tribut
polarității. Și după acest pas afară din centru și în direcția « lume »,
pas adesea trăit cu disperare și părăsit cu țipet, copilul mai rămâne încă
foarte aproape de mamă.
La început
este alăptat, după ce și acest lucru se-ncheie,
hrana va fi pusă tot mai mult în mâinile lui, și deci și răspunderea.
După aceea copilul trebuie să stea pe propriile picioare, trebuie să se
desprindă de poziția stabilă pe burtă în favoarea echilibrului periculos pe două picioare. Și așa ar trebui să meargă în continuare, până ce va
sta și la figurat pe propriile picioare și se va desprinde de casă, tăindu-și
la figurat cordonul ombilical. La un moment dat va arunca lumii primul său NU,
cu care se delimitează și prin care exclude părți din realitate. Cu fiecare NU
și fiecare pas, se distanțează și mai mult de centru și tinde în direcția
periferiei mandalei.
În pubertate femeia și bărbatul va lua locul copilului. În
culturile arhaice copilul trebuie să moară ritualic, pentru ca adultul să se
poată naște. El « murea » cu groază și în chinuri într-un ritual al
pubertății adesea sângeros, iar părinții țineau în mod corespunzător « doliu ».
Numai după « moartea » definitivă a copilului se putea naște adultul,
după care tribul se îmbogățea cu încă un membru, acesta lăsând orice element infantil mult îndărătul său,
într-o altă lume.
După
pubertate, conștiința propriei jumătăți, respectiv a imperfecțiunii ei este
atât de mare, încât tinerii pornesc în
căutarea celeilalte jumătăți lipsă. Popular, vorbim de « jumătatea
mai bună ». Dacă s-a găsit, ea produce într-adevăr această impresie la
început. Cu timpul se arată că a fost aleasă mai degrabă propria latură de
umbră. Acum nu vor mai fi mulți cei care au curajul să admită că este vorba - și
acum realmente – tot de jumătatea mai bună, și anume aceea care lipsește perfecțiunii.
Drumul merge
mai departe, afară din centru și la un anumit interval, după ce și-a rezolvat
mai mult sau mai puțin “contrariile », fiecare ajunge la marginea
mandalei. Cât e de marcant acest punct de cotitură în viață se poate constata și
din faptul că până și medicina tradițională, care nu e deloc conștientă de
modelul subdiacent, l-a găsit și l-a exploatat. Problemele tipice de menopauză, de
la bufeuri până la depresii nu sunt cunoscute la popoarele care trăiesc
conștient în modelul mandalei. Motivul
ar putea consta într-o pondere diferită și o acceptare fără rezerve a
diferitelor faze ale vieții.
Pentru popoarele arhaice, perioada
mijlocului vieții e adesea un punct culminant, lucru care își are încă ecoul în
termenul de “climax”. Desfășurarea fizică și deci exterioară de forță
și putere se încheie în favoarea dezvoltării interioare. Trecerea de la
dezvoltarea exterioară la cea interioară este prestabilită de model, se anunță deja drumul spre casă al sufletului. După o primă jumătate a vieții plină de « înfășurări »
de tot felul, are loc acum una a « desfășurării ».
Popoarele care și-au păstrat rădăcinile spirituale trăiesc împăcate cu această
șansă.
Ceea ce noi
considerăm a fi un semn de îmbătrânire și de forță în declin, ei consideră a fi lucruri binevenite, căci aceste popoare privesc cu alți ochi țelul drumului spre casă,
revenirea la unitate. Acolo unde pe noi ne amenință moartea ca sfârșit al
lumii, pentru ele va fi o trecere naturală spre o altă formă de existență. Prin
urmare, nici această ultimă criză a vieții nu este o problemă. Salută cu
bucurie moartea, când aceasta își face apariția, uneori chiar o așteaptă și în
orice caz nu văd niciun motiv să fugă de ea.
Noi în schimb
suntem mereu puși pe fugă în mod colectiv. Chiar dacă moartea l-a ajuns din
urmă pe un semen al nostru, noi tot mai încercăm să o ignorăm sau să o retușăm
ca să o înlăturăm. Față de asemenea încercări
de a face să dispară realitatea, pregătirea indienilor sau a eschimoșilor pentru această
ultimă întâlnire este plină de demnitate emoționantă. Ei nu sunt nici abandonați,
nici înfometați fără milă, așa cum se înțelege adesea la noi în mod greșit. Un
indian bătrân care simte că i-a venit timpul se retrage la fel de calm ca o
indiancă tânără care simte că i-a venit timpul să nască. Nu există niciun motiv
ca neamurile să-și piardă mințile, nimeni nu sărăcește sau se îmbogățește la acest
nivel cu un membru. Acest lucru există în natură și este acceptat ca firesc.
Noi suntem cei care împingem muribunzii și mai ales pe muribunzii bătrâni în
clinici și acolo din nou în colțuri sumbre, unde nu trebuie să ne "confruntăm" cu
evenimentul groaznic. Această atitudine lipsită de demnitate o proiectăm asupra
așa-numiților "primitivi", care se află în această privință mult de-asupra noastră.
Încercăm să
ignorăm criza de la mijlocul vieții, ca să nu ni se amintească nici de faptul
că așa nu mai putem continua, nici că jumătate din viață ne-a trecut deja.
Din obstinența noastră vizavi de acest segment al vieții
rezultă o serie de probleme relevante medical.
Ceea ce nu vrem să realizăm conștient,
va răzbate cu atât mai evident în corp.
Ruediger Dahlke, Boala ca șansă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu