I. Simbolistica digestiei
În digestie se petrece ceva foarte asemănător respiraţiei. Prin respiraţie preluăm lumea înconjurătoare, o asimilăm şi eliminăm ceea ce nu este asimilat. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul digestiei, numai că procesul de digestie pătrunde mai adânc în substanţialitatea corporală. Respiraţia este dominată de elementul Aer, pe când digestia ţine de elementul Pământ, fiind mai materială. În contrast cu respiraţia, digestiei îi lipseşte un ritm limpede. Ritmul încorporării şi eliminării substanţelor hrănitoare îşi pierde fluiditatea, claritatea şi precizia în inerţia elementului Pământ.
Digestia se asemănă şi cu funcţiile creierului, deoarece creierul (respectiv conştienţa) prelucrează şi digeră impresiile nonsubstanţiale ale acestei lumi (căci omul nu trăieşte numai cu pâine). Prin digestie, trebuie să prelucrăm impresiile substanţiale ale acestei lumi. Aşadar digestia cuprinde:
1. Preluarea lumii exterioare sub forma impresiilor substanţiale.
2. Diferenţierea între „suportabil” şi „insuportabil”.
3. Asimilarea substanţelor suportabile.
4. Eliminarea substanţelor nedigerate.
Înainte de a ne ocupa mai îndeaproape de problemele care pot apărea de la digestie, este util să aruncăm o privire asupra simbolisticii digestiei. Din mijloacele alimentare şi mîncărurile pe care le preferă sau le respinge un om, putem ştii deja multe (spune-mi ce mănânci şi îţi spun cine eşti!). Este un bun exerciţiu să ne ascuţim privirea şi conştienţa în aşa fel încât ele să poată detecta până în procesele cotidiene cele mai obişnuite, corelaţii existente dincolo de formele de manifestare – niciodată înâmplătoare. Atunci când omul pofteşte în mod deosebit ceva, aceasta este expresia unei afinităţi cu totul precise şi, de aceea, reprezintă o comunicare în privinţa lui însuşi. Atunci când ceva „nu este pe gustul său”, această antipatie poate fi interpretată la fel de bine ca o decizie a unui test psihologic. Foamea este simbolul faptului de a voi să ai, de a voi să preiei în tine, este expresia unei anumite lăcomii. Faptul de a mânca constituie satisfacerea voinţei prin integrare, prin preluare şi saturare.
Dacă cuiva îi este foame de iubire, fără ca această foame să fie astâmpărată în mod adecvat, ea se manifestă în corp ca foame după dulce. Dorinţa arzătoare de a mânca dulciuri şi faptul de a ciuguli mereu câte ceva reprezintă întotdeauna expresia foamei de iubire nesatisfăcută. Dubla semnificaţie a cuvintelor germane süß (dulce) şi naschen (a mânca dulciuri pe furiş, a ciuguli) devine foarte intuitivă atunci când vorbim despre o copilă dulce cu care ne-am dori cu drag o legătură amoroasă. Iubirea şi dulceaţa sunt strâns legate între ele.
Tendinţa de a mânca dulciuri manifestate de copii constituie un indiciu limpede al faptului că ei nu se simt îndeajuns de iubiţi. Părinţii protestează adesea prea repede împotriva unei asemenea posibilităţi, afirmând că ei „fac totul pentru copii lor”. Dar „a face totul” şi „a iubi” nu sunt câtuşi de puţin acelaşi lucru. Cine mănâncă dulciuri tânjeşte după iubire şi confirmare. Putem avea încredere în această regulă mai mult decât în propria apreciere a capacităţii noastre de iubire. Există şi părinţi care îşi supraîncarcile impresii. Ei evită cu teamă orice solicitare, lor le este teamă de orice confruntare. Această teamă se poate amplifica până la alimentaţia pe bază de pureuri a bolnavilor de stomac, la a căror personalitate ne vom referi în curând mai în amănunt. Alimentaţia pe bază de pureuri este alimentaţia sugariloe gândesc mult şi desfăşoară o activitate intelectuală simt nevoia unei alimentaţii sărate şi condimentate. Oamenii cu predispoziţii puternic conservatoare preferă alimentele conservate, în special afumăturile, ca şi ceaiurile tari, pe care le beau amare (în special cele care conţin tanin). Oamenii care preferă o mâncare bine condimentată, chiar picantă, arată că se află în căutarea a noi stimuli şi noi impresii. Aceştia sunt oamenii care îndrăgesc solicitările, chiar şi atunci când acestea sunt uneori greu suportabile şi greu digerabile. Situaţia este total opusă în cazul persoanelor care ţin un regim dietetic – fără sare, fără condimente.
Aceşti oameni se cruţă de toate noile impresii. Ei evită cu teamă orice solicitare, lor le este teamă de orice confruntare. Această teamă se poate amplifica până la alimentaţia pe bază de pureuri a bolnavilor de stomac, la a căror persoor lipsite de probleme ale vieţii: chiar şi-n cazul deserturilor dulci, ei solicită ceva tare, din care să poată muşca – ceea ce arată limpede că bolnavul de stomac a regresat în incapacitatea de a diferenţia a copilăriei, unde el nu putea nici diferenţia şi nici descompune, având aşadar posibilitatea să renunţe la faptul de a muşca (ah, un gest atât de agresiv!), ca şi mărunţirea hranei. Bolnavul evită să înghită o hrană solidă.
Teama de oase de peşte simbolizează teama faţă de agresiuni. Repulsia faţă de seminţe dovedeşte frica de probleme – omul nu vrea să ajungă până la miezul lucrurilor. Dar şi aici există grupul contrar: macrobioticii. Aceşti oameni îşi caută problemele. Ei vor cu orice preţ să ajungă la miezul lucrurilor şi, de aceea, sunt deschişi faţă de hrana tare. Această atitudine merge atât de departe încât la ei poate fi resimţită chiar o respingere a domeniilor lipsite de probleme ale vieţii: chiar şi-n cazul deserturilor dulci, ei solicită ceva tare, din care să poată muşca. Cu aceasta, macrobioticii trădează o anumită teamă faţă de iubire şi duioşie, respectiv dificultatea de a accepta iubirea. Unii oameni reuşesc într-o asemenea măsură să-şi împingă până la extrem ostilitatea faţă de conflicte, încât ajung în final să fie hrăniţi intravenos într-o secţie de urgenţă - care este fără îndoială cea mai sigură formă de a vegeta, fără conflicte şi fără participare proprie.
(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)
Urmează subcapitolele:
II. Dinţii
III. Greaţă şi vomă
IV. Stomacul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu