Și aici, fuga de realitate constituie problema centrală. „Mania” nu este legată doar verbal de o căutare. Toți maniacii caută ceva, dar se opresc prea devreme din căutarea lor, rămânând astfel împotmoliți la nivelul unui înlocuitor. Căutarea ar trebui să ducă la aflare, lucru care ar trebui să elibereze pe om.
Toți marii eroi din mitologie și literatură se află în căutare – Ulise, Don Quijote, Parsifal, Faust – însă ei nu se opresc până nu află cele căutate. Căutarea îi conduce pe eroi prin pericole, confuzii, disperare și întuneric. Dar dacă eroul ajunge la capătul căutării, cele găsite fac ca toată osteneala să-i apară drept o nimica toată. Orice om se află într-o odisee, și va ajunge cândva la malurile sufletului său – dar el nu trebuie niciodată să rămână pe loc și să încremenească, nu trebuie să înceteze să caute atâta timp cât încă nu a găsit.
„Căutați și veți găsi”...se spune în Evanghelii. Dar acela care se sperie de încercări și de pericole, de osteneala și încâlceala drumului devine maniac. El își proiectează țelul căutării asupra a ceva pe care l-a găsit deja în timpul drumului, și își încheie în felul acesta căutarea. El își încorporează un înlocuitor de țel și, de aceea, nu se satură niciodată. El încearcă să-și astâmpere foamea mereu cu „același” înlocuitor de hrană și nu observă că foamea îi crește pe măsură ce mănâncă. A devenit maniac și nu vrea să accepte faptul că și-a pierdut țelul și că ar trebui să caute în continuare. Teama, comoditatea și orbirea îl țin pe loc. Orice zăbovire pe drum ne poate face maniaci. Peste tot pândesc sirene, încercând să-l rețină pe călător și să-l lege de ele – să-l facă să devină maniac.
Orice formă poate deveni manie, dacă omul nu vede prin ea: banii, puterea, faima, posesiunea, influența, influența, cunoașterea, mulțumirea, mâncarea, băutura, asceza, reprezentările religioase, drogurile. Oricare dintre ele își are justificarea sa ca experiență, dar poate deveni manie dacă neglijăm faptul că trebuie să ne desprindem din nou de ea. Mania stă în calea noilor experiențe. Cel care își înțelege viața ca pe o călătorie și se află mereu pe drum este un căutător și nu un maniac. Pentru ca omul să se descopere pe sine în calitate de căutător, el trebuie să-și recunoască lipsa de patrie. Cel care crede în legături este deja maniac. Avem cu toții obișnuințele noastre care ne amorțesc sufletele. Nu obișnuințele constituie problema, ci comoditatea noastră de a căuta. Considerarea mijloacelor care ne posedă, ne indică în cel mai bun caz tema dominantă înspre care tinde un om. Iar privirea devine ușor unilaterală dacă pierdem din vedere maniile colectiv acceptate (bogăția, hărnicia, succesul, cunoașterea, etc.). Cu toate acestea, vom caracteriza aici, pe scurt, în câteva fraze esențiale, numai acele patimi care sunt considerate în general patologice.
Mania de a mânca
A trăi înseamnă a învăța. A învăța înseamnă a integra principiile resimțite până la un moment dat drept exterioare eului și a le prelua în conștiență. Preluarea continuă de nou duce la o extindere a conștienței. „Hrana spirituală” poate fi înlocuită prin „hrana substanțială”, iar această încorporare duce din păcate doar la extensia corpului. Dacă foamea de viață nu este astâmpărată prin experiență, ea se prăbușește în corp și se manifestă ca foame. Însă această foame nu poate fi astâmpărată, pentru că golul lăuntric poate fi umplut cu mâncare.
Spuneam într-un capitol anterior că iubirea înseamnă deschidere și preluare înăuntru – maniacul mâncării viețuiește iubirea doar la nivel corporal, pentru că nu reușește să o facă în cunoștință de cauză. El tânjește după iubire, dar nu își deschide granițele eului său, ci numai gura, înghițind totul. Rezultatul este slănina care se depune datorită mâhnirii. Maniacul mâncării caută iubirea, confirmarea, recompensa – dar la un nivel greșit.
Alcoolul
Alcoolicul tânjește după o lume sănătoasă, fără conflicte. Țelul nu ar fi fals, însă el vrea să-l atingă prin evitarea conflictelor și a problemelor. El nu este dispus să pătrundă conștient în conflictualitatea vieții și să o rezolve prin muncă. El își amorțește conflictele și problemele și se amăgește prin intermediul alcoolului că lumea ar fi așa cum și-o dorește. În majoritatea cazurilor, alcoolicul caută apropierea omenească. Alcoolul creează un tip caricatural de apropiere, desființând granițele și înfrânările, diferențele sociale și făcând posibilă o înfrățire rapidă, căreia îi lipsește însă profunzimea și elementul real de legătură. Alcoolul constituie încercarea de a satisface căutarea unei lumi fraterne și lipsită de conflicte. Tot ceea ce mai stă încă în calea acestui ideal trebuie dat pe gât.
Țigările
Fumatul are cea mai mare legătură cu căile respiratorii și cu plămânii. Ne amintim că respirația are în primul rând de a face cu capacitatea de comunicare, cu contactul interuman și cu libertatea. Fumatul constituie încercarea de a stimula și de a satisface aceste domenii. Țigara devine înlocuitor al adevăratei comunicări și al adevăratei libertăți. Reclamele pentru țigări au în vedere tocmai aceste doruri ale omului: libertatea unui cow-boy, învingerea tuturor granițelor prin zbor, călătoria în țări îndepărtate și societatea oamenilor veseli – toate aceste doruri ale eului pot fi astâmpărate printr-o țigară. Oamenii parcurg distanțe enorme - și pentru ce? Poate pentru o femeie, pentru un prieten, pentru libertate – sau înlocuiesc toate aceste dorințe echitabile printr-o țigară, și în felul acesta țelul propriu-zis este învăluit în fum.
Drogurile
Hașișul (marijuana) prezintă o tematică întru totul asemănătoare cu alcoolul. Omul se refugiază de problemele și de conflictele sale, în stări plăcute. Hașișul preia vieții „duritatea” și tăișul contururilor. Totul devine mai moale, și cerințele se retrag.
Cocaina (și stimulentele asemănătoare, cum ar fi captagonul) au efect contrar. Ea îmbogățește enorm capacitatea de performanță și poate duce în felul acesta la mai mult succes. Aici trebuie pusă sub semnul întrebării tema „reușită, performanță și recunoaștere”, pentru că drogurile constituie doar un mijloc de amplificare enormă a puterii creatoare. Căutarea succesului este întotdeauna căutarea iubirii. Astfel, în domeniul show-urilor și al filmelor, cocaina este larg răspândită. Setea de iubire este problema profesională specifică acestei ramuri. Artistul care se expune tânjește după iubire și speră ca prin aprecierea publicului să astâmpere acest dor. (Faptul că acest lucru nu este posibil îl face pe de-o parte tot mai „bun” ca actor, și pe cealaltă, din punct de vedere psihic, tot mai nefericit). Cu sau fără droguri stimulante, stupefiantul înseamnă în acest caz succesul care trebuie să înlocuiască de fapt, căutarea propriu-zisă a iubirii.
Heroina face posibilă fuga totală de confruntarea cu această lume.
Drogurile psihedelice (LSD, mescalina și ciupercile magice) se delimitează strict de drogurile menționate până acum. Dincolo de ingerarea acestor droguri se află intenția (mai mult sau mai puțin conștientă) de a face experiențe de conștiență și de a ajunge în transcedental. Drogurile psihedelice nu creează dependența în sens restrâns. Dar nu este simplu de răspuns la întrebarea dacă ele reprezintă mijloace ajutătoare legitime pentru deschiderea de noi dimensiuni în conștiență, pentru că problema nu se află în droguri, ci în conștiența omului care le folosește. Iar omului îi aparține întotdeauna numai ceea ce și-a elaborat el însuși. De aceea, în majoritatea cazurilor este de-a dreptul dificil ca omul să-și însușească într-adevăr noile spații de conștiență deschise prin droguri, fără a fi copleșit de acestea. Cu cât un om se află mai departe de această cale, cu atât mai nepericuloase devin drogurile pentru el – dar și cu atât mai inutile. Tot ceea ce poate fi atins prin intermediul drogurilor poate fi atins și fără ele – dar cu mult mai lent, iar graba este o manie periculoasă atunci când te afli la drum!
(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)
