Casa Altringen

Cum te duci așa spre Lipova, după ce lași în urmă Pișchia, Fibiș și Mașloc, o dată faci dreapta și ajungi pe drumul de țară, reflexoterapeutul local al cauciucurilor de mașini. Nu ajungi la Altringen până nu treci prin satul rotund Charlottenburg, asta-i clară ca luna plină.

Fiind foarte simțitoare la ordine și armonie între gospodărie și natură, dar și la fonetică, nici acum nu pot spune cât de mult a contribuit rezonanța rădăcinii germane la impresiile personale vizavi de locurile de care vă povestii, vorba e că ne-au plăcut, și ele pe noi.

Iarnă, vară sau restul de celelalte două anotimpuri n-ai cum să ratezi turma de oi decât dacă ești Amira Carolina, care cu o precizie science-fiction în cifre calculează și adoarme exact cu 10-15 minute înainte de dealurile cu rumegătoarele blânde încât mă-ntristez subit că iar nu vede fata oi decât în cărți. Cam de la kilometru ăsta-n sus mă năpădesc gândurile despre sindromul copilului crescut la bloc. Ies la comandă din cutiuțe idei hot hot hot care pun rapid în practică un mutat la țară, hélas, abandonul măcar temporar al supraomului de laborator și întoarcerea omului normal la cap în mediul lui specific. Pe final mă mai gândesc un pic la copilăria personală și la câte lucruri de-ale naturii mi se-ntâmplau mie când eram de vârsta Amirei. De unde de neunde vine un gând de liniștire care adună răbdător ideile instigatoare Fire Starter și le pune înapoi în cutiuțe, duce cutiuțele înapoi la magazin spunând că posesoarea s-a răzgândit, dacă se pot schimba cu un kilogram de mere proaspete. Ideile nu și nu, că n-au mai ieșit demult la aer curat, că suferă cu sănătatea, că sunt claustrofobe….bine, pa.

Capul Familiei mă-ntreabă la ce mă gândesc, cum de rămăsăi fără glas, eu, femeia cea mai vorbitoare dintre femei?! Dau repede să elimin vreun eventual martor la bangigiampingul neuronal și zic: la nimic! Ce femeie, voi să știu, explică în detaliu formele halucinanto-flamboaiante pe care le iau câteodată lucruri de bun simț la origine?

La Altringen ajung zen, iar Amira se trezește în secunda în care Capul Familiei oprește motorul mașinii masate la patru tălpi. Acest Copil fetiță mai are un dar, daru’ de a relua la secundă și ultraeficient conversația de unde a lăsat-o înainte să adoarmă, iar eu half-handicaped de la amorțeala brațelor-pat în care doarme dumneaei, de-abia-mi permit să savurez momentul, de frica să n-o cutremur cu vreun râs sănătos de sincer.

Casa Altringen e casa celor care n-au casă la țară sau o au foarte departe (cum zicea o prietenă), așa, ca noi. Orice casă are câini, Casa Altringen are doi: Goldenboy și Little Miss Molly. Pe Goldenboy nu-l cheamă în realitate așa, dar eu am uitat numele adevărat când Domnul Neagu a făcut prezentările oficial, așa că pentru noi va fi Goldenboy forever. 

Domnul Neagu este Le Maître d'hôtel, amfitrionul cel mai galant al Casei. N-am putut să rezist comparației cu un Anthony Hopkins autohton din Remains of the Day, chirurgicat față de personajul lui Ishiguro cu un improvement major de tonus, simț fin al umorului și spontaneitate. Domnul Neagu nu invadează spațiul intim al musafirilor, e binevoitor și primitor fără a fi fals, oricât de târziu ar ajunge musfairii duminică după-masa. Domnul Neagu iubește animalele și încearcă să rămână firesc și cu zâmbetul pe buze când modificăm un meniu carnivor într-unul desigur blood and torture free.

Ne-am bucurat să aflăm că la Casa Altringen se organizează conferințe ale medicilor homeopați din Timișoara da’ ne-a și trecut un fior de fiecare dată când în prânzitor s-a-ntâmplat să ne sincronizăm cu grupuri de oameni (sătui) de omenie, de obicei de origine străină, trăgători de plăcere cu pușca-n animale.  

Fiecare pe la casa cui îl are, zicea bunica mea, așa că pentru moment suntem abonații disponibili ai Casei Altringen, dacă și dânsa e de acord, desigur.