luni, 6 iunie 2011

Use your illusions I

O iubim pe Amira Carolina de ne sar ochii din cap de dragoste, fără vreo exagerare sau apartenenţă la vreo sectă de iubire obligatorie. Ne topim când o surpindem gesticulând şi comentând în felul ei minunat  şi-mi vine firesc şi naturel să povestesc despre ea la orice oră din zi şi din noapte. 

Dintre mulţii copii printre care ne aflăm cel puţin de două ori pe zi, nu pot să n-o remarc cât e de cocheţică şi graţioasă în gesturi, ce privire gingaşă şi curată are, cum nu ştie şi nu-nţelege apucăturile mitocane, urletele şi bruiajele de orice natură. 

Nu ştiu cum e la alţii, dar la noi în familie nu vorbesc trei generaţii de oameni în acelaşi timp, nu se ţipă, nu se-njură ca-n pădure, nu există televizorul ca fundal sonor, dar nici nu se vorbeşte în şoaptă sau se comportă ca într-un magazin de porţelanuri. E drept că în cartier se taie gardul viu cu drujba şi că it's a must să se schimbe termopane în zi de sărbătoare sau week-end, dar partea asta n-o s-o putem schimba singuri .

În Parcurile Nazi ne întâmpină în ultimul timp o majoritate de copii foarte agresivi, care smulg cu cea mai pură proastă creştere jucăriile din mâna altor copii, răcnesc, aruncă nisip cu pumnii şi-şi sparg buzele pe tobogan, iar părinţii semi-absenţi se prefac interesaţi de studiul copacului din direcţia opusă. Imaginea e de pe platourile de actiune cu roboţi din viitor, iar coloana sonoră îşi bate joc cum vrea ea de urechile oamenilor care au mai rămas întregi la cap. Unde venim să ascultăm cipciripele şi foşnetul frunzelor, îmi dau seama că devin un pachet de nervi şi nici n-au trecut bine treizeci de minute.  

Amira nu vrea complicaţii şi predă anticipat în nisip orice jucărie oricărui copil care nu-şi ascunde intenţiile de a pune mâna pe ce e al altuia, sub ochii mândrii ai unor părinţi neandertalieni sau ai unor bunici înţepeniţi de obezitate, artitrită sau senilitate. Mă trezesc subit nevoită să am grijă - cu un consum nervos semnificativ - de vreo doi trei copii care se-nfig dintr-o mare de jucării exact în ale Amirei, asta fiindcă mamele dânşilor (dacă se deranjează să vină personal) tocmai şi-au aprins o ţigară şi stau la depărtare, fiindcă nu-i aşa, nu-i frumos să-i sufli unui copil de nici doi ani fumu-n nas. Unii supraveghetori de copii, încercaţi totuşi de o urmă de bun-simţ  îi oferă Amirei un pufulete cu ulei hidrogenat şi puţină sare cianurată sau de ce nu, un pişcot de şampanie tras prin zahăr alb. Pe mine în schimb mă ia de jos un sentiment de cropuit copilu din cadru şi de ieşit din filmul ăsta cu buget redus rău de tot. 

Din păcate numărul copiilor foarte drăguţi şi bine-crescuţi  nu reuşeşte să contrabalanseze situaţia. Se-ntâmplă rar şi tocmai de asta e şi atât de plăcut să mai descoperim copii fericiţi de care se vede foarte clar cât de mult s-au ocupat părinţii. Când spun "părinţii" nu mă refer la bunici depăşiţi, bone şi grădiniţe sterile, pentru că nimic pe lumea asta nu s-a dovedit încă mai natural decât mama şi tata, în special în primii doi-trei ani de viaţă. Sigur, facem şi compromisuri că nu mai trăim în grădina Edenului din păcate, dar să facem noi cei mari şi puternici, nu cei mici şi vulnerabili. Altfel, avem muntele de multele cazuri de copii isterici şi excitaţi nervos, prost hrăniţi, veşnic bolnavi, rapaci de atenţie şi afecţiune. Pentru ce pregătim pe aceşti copii şi de ce îi grăbim să devină toţi luptători profesionişti de la un an? 

Scoşi din ritmul de consumatori  dependenţi şi  manipulaţi, părinţii confuzi şi hărţuiţi (sau pur şi simplu comozi) ajung să considere doi-trei ani de îngrijire constantă (firească de altfel) a copilului o corvoadă. 
                            
Take me home to the Paradise City where the grass is green and the kids are pretty, I want you please take me hoooomeeeee, yeahhhh.....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu